Emigraţia italiană în România, faţă de alte ţări, nu a fost foarte importantă numeric. Datele pe care inspectorul italian le putea culege erau oferite de Direcţia generală a statisticii din Italia, care lua în considerare numărul de paşapoarte vizate. Acest aspect face ca datele să nu fie demne de crezare. Odată obţinut paşaportul, nu se putea şti cu exactitate câţi italieni se deplasau cu adevărat în România, mulţi dintre italienii care emigrau în România călătoreau cu paşapoarte ale căror vize erau înglobate în numărul total de paşapoarte acordate şi pentru alte ţări cum sânt Serbia, Bulgaria, Turcia, Grecia sau Muntenegru, pentru care Statistica Italiană oferă o singură cifră nedivizată pe fiecare ţară şi, în sfârşit, pentru că paşaportul era valabil numai pe trei ani. Cifra totală de paşapoarte emise pentru ţările enumerate mai sus între 1893 şi 1909 nu a depăşit 7,72% din totalul paşapoartelor emise de Italia şi a coborât la 0.40% în anul 1901. Altă cifră, mai demnă de luat în considerare, este acea a paşapoartelor vizate de Consulatele italiene în România. Di Palma di Castiglione publică un tabel din care rezultă că între anii 1901 şi 1911 autorităţile italiene în România au vizat 26.711 de paşapoarte, circa 2428 pe an. Dar şi această cifră este pusă sub semnul întrebării, deoarece mulţi italieni nu se preocupau să aibă la zi paşapoartele spre a fi vizate la graniţă, pentru a evita eventuale taxe, cu toate că legea română o impunea.
Pe de altă parte, autorităţile române publică statistici despre emigraţie numai pentru anii 1908, 1909, 1910, cu date trunchiate referitoare la numărul italienilor în România. În mare, se poate presupune că emigraţia temporară italiană în România oscilează de la 5.500 şi 6.500 în anii bogaţi pentru a ajunge ca în anii de secetă dintre 1899 şi 1902 să fie aproape inexistentă. Dar, dacă numeric italienii care emigrau în România nu erau importanţi, din punct de vedere al nivelului de bogăţie de capital financiar sau uman, profesional, importanţa se face simţită. Ei erau exclusiv muncitori specializaţi, care câştigau uneori aşa de bine, încât îşi puteau permite să facă economii consistente. Emigraţia temporară în România era compusă din două grupuri de italieni: zidari şi specialişti în prelucrarea pietrei şi a lemnului. Aşa cum am văzut, nu erau simpli tagliapietre e tagliaboschi, ci maiştri în utilizarea acestor materiale în construcţii. Din acest motiv italienii se bucurau de o unanimă apreciere în România şi erau la fel de bine văzuţi în Italia cei care munceau sezonier în România, deoarece câştigau salarii care le permiteau să acumuleze. Numai italienii erau capabili, la Bucureşti, să zidească doi metri cubi şi jumătate (un metru cub are 265 de cărămizi mai mari decât cele folosite în Italia, de circa 5,5 kilograme fiecare) pe zi şi să realizeze finisajele externe.
În ceea ce priveşte salariile, ele erau stimulate de către antreprenori prin premii, ca să anticipeze termenul de realizare al lucrării. Salariile se demonstrează a fi mai mici în Moldova, unde exista concurenţa muncitorilor macedoneni care acceptau salarii mult mai reduse decât italienii (de la 5 la 8 lire pe zi) şi creşteau la Bucureşti, unde nu se făcea rabat de la calitate, capitala ornându-se de noi edificii la care erau implicaţi cei mai buni muncitori italieni care se găseau pe piaţa muncii.
Un detaliu care spune multe despre diferenţa de calitate a vieţii (nivel de trai) dintre Italia şi România este modul în care erau catalogate, ca fiind „aşa de joase”, camerele în care dorm muncitorii italieni – de la 2,5 la 3 metri, înălţime care va fi standardizată în construcţiile de factură realist-socialistă din România comunistă. Nu existau case etajate şi pe jos, ca pardoseală, aveau numai pământ bătătorit.
Muncitorii italieni din construcţii erau experţi şi acest lucru este vizibil din numărul redus de accidente de muncă în România unde, remarca inspectorul italian cu candoare, „clădirile sânt joase, maximum ating 17 metri de înălţime, rare sânt casele cu mai mult de trei etaje”. Zidarii italieni erau obişnuiţi cu alte înălţimi, s-au distins în America în munci care erau la limita acrobaţiei, la ridicarea zgârie-norilor din New York.
O altă categorie era cea a arhitecţilor, care au purtat cu ei nu numai arta de a construi clădiri, ci şi viziunea urbanistică ce lipsea Bucureştiului şi marilor oraşe româneşti. Numeroşi arhitecţi italieni vor construi opere importante în România. Mulţi dintre ei provin din Veneto. Exista şi o afluenţă a pictorilor şi sculptorilor italieni, care însoţeau adeseori pentru completarea operelor, pe arhitecţi. Ţinea deja de tradiţie; primii profesori de desen ai pictorilor români erau italieni care activau în instituţii de pionierat cultural cum era Academia Mihaileană, deseori spirite revoluţionare care legaseră amiciţie cu revoluţionarii români în anii de formare şi care, odată „instituţionalizaţi” la întoarcerea în Patrie, chemau în ajutorul construirii modernităţii româneşti amicii italieni cunoscuţi în anii de formare în Italia.
Tagliaboschi, adică cei care prelucrează şi exploatează lemnul, intrau în România o lună după zidari, în masă veneau în iunie şi plecau în Italia în noiembrie. Soseau la Râmnicu Vâlcea, la Buzău şi în Moldova la Putna. Majoritatea erau friulani din Pontebba. Cu timpul cei care veneau la Râmnicu Vâlcea s-au stabilit la Brezoi, în România.
Un aspect important al convieţuiri românilor cu minoritatea italiană este acela al adoptării unuia dintre elementele civilizatoare cele mai definitorii – dieta italiană, consistentă şi capabilă să dea forţă şi sănătate muncitorilor dintr-un sector în care energia fizică joacă un rol decisiv. Românii care deveneau tagliaboschi abandonau mămăliga şi ceapa, pentru a putea, prin modul de a se hrăni, să facă concurenţă.
Un aspect fundamental al fenomenului emigraţional dintotdeauna şi de pretutindeni este cel al trimiterii banilor în patrie – le rimesse. Aflăm că tagliaboschi nu trimiteau toţi banii în Italia, ci numai o parte, restul purtându-l cu ei la întoarcere. Costul era avantajos: la 100 de lire costa 1,5 – 2 lire pentru expediere.
După căderea regimului Comunist, România a devenit ținta primară al oamenilor de afaceri din Italia care s-au deplasat în țara pontică pentru a crea afaceri durabile și pentru a ajuta la dezvoltarea economică a României. Această deplasare a fost așteptată și favorizată de catre așteptările cetățenilor români care se considerau frați de sânge al poporului italian. Această comunitate a fost sigur cea mai integrată și cea mai mare al teritoriului românesc, ceea ce a produs nu doar relații economice ci și nenumărate alte relații de natură interetnică care au decretat renașterea comunității Italo-Române.