Relația culturală între România și Italia se naște în jurul anului 100 D.H. prin intrarea în teritoriul Dacic al imperiului lui Traian. Din acel moment cultura și obiceiurile s-au îmbibat unul în celalalt formând un singur popor: românii care sunt legați italienilor prin sânge și prin cultura comună. De atunci această legatură a fost nu numai păstrată dar și întărită până în zilele de astăzi.
Din punct de vedere istoric mai recent, Republica Genova a fost cea care a stabilit primele contacte între Italia și România în anii 1200-1300, atunci când Constanța devenise baza comercială a genovezilor. La Constanța a fost construit Farul Genovez, care a rezistat peste timp. Genovezii au fondat mai multe porturi de la gurile Dunării, inclusiv „Vicina” (lângă Isaccea), (Sfântu Gheorghe) și „San Giorgio” (Giurgiu). Imperiul Otoman a distrus aceste așezări. În 1821 un nou val de italieni a ajuns în România, de la Friuli și Veneto.
În unele orașe din Transilvania au existat cartiere italiene, precum Olosigul (Italienimea) și Velența din Oradea. Erudiți din Italia au ocupat funcții de seamă, precum Rogerius, care a devenit canonic, Giorgio Martinuzzi, guvernator etc. În Țara Românească Anton Maria Del Chiaro a ocupat funcția de secretar al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Prezența italienilor în România este mult mai semnificativă decât apare în multe din materialele specifice minorităților editate în ultimul timp. În majoritatea acestor documente se invocă cifra de 3.331 de persoane. Se știe acum, că a recunoaște, la un moment dat în istorie că sunt italieni, a însemnat pentru cetățenii români cu această origine, mai ales după anii 1947, un act de curaj. Drept pentru care, mulți au preferat să ascundă că au această origine. Au ascuns acte, documente, și-au schimbat numele, și-au schimbat cetățenia pentru a avea aceleași drepturi cu majoritatea. Unii au preferat să se întoarcă în Italia, lăsând în urmă rude, părinți, frați, copii și tot ce au agonisit o viață.
Nu este județ în România unde să nu se fi declarat la recensământ măcar câțiva italieni. În număr mare, chiar în grupuri compacte, au venit începând cu secolul al XVIII-lea și mai ales de la jumătatea secolului al XIX-lea, emigrând în Transilvania, Bucovina, Banat și Basarabia. Motivul a fost în principal cel economic. S-au stabilit și au întemeiat comunități în locuri diferite din țară. S-au așezat acolo unde au găsit de lucru corespunzător pregătirii și profesiei lor. Totuși, cei mai mulți italieni pot fi întâlniți în orașe. Marea comunitate care a existat la Târgoviște prin anii 1937, a impus la un moment dat necesitatea înființării unei agenții consulare italiene. Aceasta se întemeiase pe numeroasele familii de constructori veniți aici în mare exod în timpul regelui Carol I de Hohenzollern între anii 1887-1897.
Italienii pot fi astfel întâlniți în marile aglomerări urbane ca: antreprenori, unde au participat la construirea unor mari edificii în București, Ploiești, Câmpulung-Muscel, Craiova, Galați, Suceava, Iași, Sinaia, Timișoara, Târgoviște, Pitești, Sibiu, Brașov și alte localități. Au lucrat la drumuri și poduri, șosele, căi ferate, aducțiuni de apă, viaducte, dar și fântâni, biserici, monumente funerare, bănci, școli. Mărturie stau: spitalul Colțea și multele mozaicuri de la Palatul Cotroceni, Casa de Economii și Cercul Militar din București, podul de la Cernavodă, calea ferată Brașov-București, Liceul Dinicu Golescu și biserica Flamandă – Câmpulung Muscel, catedralele din Craiova și Galați… O categorie aparte în cadrul minorității italiene din România o constituie comercianții. Pentru aceștia, România a însemnat o bună piață de lucru în toate timpurile. Îi întâlnim mai ales în porturile de la Dunăre și Marea Neagră. La Constanța, în porturile Galați și Brăila (unde există una din marile Burse de grâu din Europa) au format comunități care există și azi. Dovadă a mărimii și importanței acestor comunități stau consulatele italiene care au funcționat la Constanța, Galați și Brăila, dar și edificii unde se întâlneau membri comunităților numite „Casa Italia”.